Interviurile Glare

„Incultura îi face pe foarte mulţi oameni politici să fie ineficienţi”

 

Impresionant, acesta ar fi cuvântul cu care aş putea descrie dialogul purtat cu prof. univ. dr. Răzvan Theodorescu, membru al Academiei Române. Revenit la Iaşi, unde a vernisaj o expoziţie dedicată arhitecturii din perioada regalităţii, academicianul Răzvan Theodorescu a făcut o radiografie a ultimilor o sută de ani, a trecut în revistă viaţa politică şi a vorbit despre proiectele de ţară.

– Domnule profesor, din nou la Iaşi. Am putea spune că din nou acasă…

– Da, putem spune pentru că rădăcinile mele ieşene sunt profunde şi merg până la începutul secolului al XIX-lea. Printre străbunii mei se afla un ţăran din Sălişte care a ajuns la Şcoala de Arte din Viena şi apoi a devenit pictorul boierimii ieşene, Ion Balomir (care a pictat paraclisul din Palatul Roznovanu, sediul Primăriei – n.r.). Tot printre străbunii mei se află şi întemeietorul învăţământului artistic ieşean, Constantin Stahi. În casa soţiei lui, care era o strămătuşă de-a mea din Sărărie, am luat contact când eram copil şi veneam la Iaşi în vacanţe cu opera lui Stahi. Tot în zona aceea erau alte rude ale mele, care erau descendenţii unor actori francezi veniţi în vremea lui Mihalache Sturza. Bunicul meu matern a fost o viaţă întreagă directorul spitalului de la Bârnova. Bunicul meu patern a cumpărat un trup de pământ de la descendenţii lui Cuza, la Ruginoasa. Sunt, într-un fel, un om al locului, am revenit foarte des cu cercetări asupra monumentelor ieşene. Iubesc Iaşul pentru că este a doua mea patrie.

Proiectul Unirii Mici a fost o capodoperă a inteligenţei politice româneşti

– Este anul Centenarului. Au trecut 100 de ani de la Marea Unire. Care au fost momentele importante din această perioadă? Care ar fi modelele de dezvoltare pentru România în următoarea sută de ani?

– Asta este o mare problemă, după părerea mea, şi o spun mereu, supărându-i pe unii. România a avut trei mari proiecte de ţară, realizate de două mari generaţii în care erau foarte mulţi ieşeni, foarte mulţi moldoveni. Proiectul Unirii Mici, din 1859, care trebuie spus, fiindcă ne apropiem de 24 ianuarie, a fost o capodoperă a inteligenţei politice româneşti. Proiectul Independenţei din 1877, la care a participat marea şi admirabila generaţie a lui Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Ion Brătianu, Ion Ghica, C.A. Rosetti. Al treilea mare proiect a fost Unirea din 1918, în care s-a implicat cealaltă mare generaţie cu Ioan. I. C. Brătianu, Vasile Goldiş, Nicolae Iorga, Iancu Flondor, cu Iuliu Maniu. De la moartea lui Maniu, am spus-o şi în aula Academiei, timp de 70 de ani nu a mai existat niciun om de stat în România, nu mai există niciun mare proiect. Unicul proiect posibil ar fi, după părerea mea, dar e foarte greu, readucerea Basarabiei la trupul patriei mamă. Nu este imposibil şi ar fi ultimul proiect pe care s-ar putea realiza România acum. Mulţi afirmă că sunt proiecte de ţară intrarea în NATO, în UE. Este bine că le-am realizat, dar sunt proiecte internaţionale, nu ale noastre.

– Cum au reuşit cele două generaţii să facă acele proiecte? Erau vremuri tulburi, cu multe frământări.

– Bună întrebare! Toţi cei pe care i-am enumerat au fost şi oameni de cultură. Aproape toţi au fost membri ai Academiei Române. Oamenii politici erau şi oameni de cultură Or, astăzi divorţul între cultură şi politică este teribil. Vă dau un exemplu — vorbeam deunăzi în aula Academiei despre conceptul pozitiv de naţionalism. Toţi politicienii fără o minimă cultură cred că naţionalismul este ceva teribil, periculos. Naţionalismul este unul de tip Titu Maiorescu, Eminescu, al lui Iorga, al lui Blaga. Este naţionalismul lui Bismark şi al generalului De Gaulle. Nu este xenofobie, ci naţionalism de cea mai bună calitate. Incultura îi face pe foarte mulţi oameni politici să fie ineficienţi. De aceea noi suntem lipsiţi de un proiect de ţară, suntem lipsiţi, de 70 de ani, de la moartea lui Maniu spun eu, de un om de stat. Atenţie! Omul de stat este cel care se gândeşte la generaţiile viitoare. Omul politic este cel care se gândeşte la alegerile viitoare.

– Cât de naţionalişti mai sunt românii? Mulţi au plecat din ţară…

– Este adevărat, dar să ştiţi că flacăra naţională este păstrată. Între identitatea naţională şi globalizare nu este o contradicţie. Vă dau un exemplu pe care îl ofer şi studenţilor mei – există în Occident o mare euroregiune, aşa-numitul Arcul Latin. Începe la Barcelona, merge la Marsilia şi până la Genova. Cei care sunt membri ai acestei zone au o solidaritate a lor economică, dar niciunul nu se gândeşte că nu este spaniol, catalan, italian sau francez. Identitatea naţională este una care rămâne. Sigur, identităţile regionale sunt pe cale să câştige foarte mult teren, dar ele nu se exclud.

Pentru generaţia tânără ar fi bine să fie pusă la punct o dramaturgie naţională

– Revenind la Centenar, care ar fi principalele repere, ce v-ar plăcea să vedeţi la final?

– Tocmai pentru că vorbeam de proiecte de ţară, primul ar fi semnalul pe care îl vom da în martie în legătura cu Basarabia. Tocmai pentru că vorbeam de un posibil proiect de ţară al României. Academia Română a decis ca pe 27 şi 28 martie să fie prezentă, prin prezidiul său, la Chişinău, urmând ca a doua zi, împreună cu Academia Moldovei, să fie prezentă la Iaşi. Chişinău-Iaşi, acesta un proiect. Mai este un proiect Bucureşti-Paris, pentru a arăta legăturile noastre cu o altă lume, căreia îi datorăm foarte mult. Apoi ar fi unele legate de monumente care ar trebui făcute pentru neuitare. Din acest punct de vedere, Iaşul este în urmă. Este importantă reabilitarea unor clădiri, cât mai este timp. Vă dau un exemplu în care eu mă consider vinovat – am fost senator de Iaşi şi ministru al Culturii şi nu m-am gândit să reabilităm clădirea Muzeului de Ştiinţe Naturale, unde a fost ales Alexandru Ioan Cuza. Ne mândrim, ne batem cu cărămida în piept, dar clădirea aproape cade. Acelaşi lucru este şi la Bucureşti – hotelul Concordia, clădirea unde a fost definitivat ce s-a început la Iaşi este de izbelişte. Primarii Capitalei ne-au promis restaurarea şi n-o fac. Acestea merită să fie recondiţionate. Pentru generaţia tânără ar fi bine să fie pusă la punct o dramaturgie naţională, să fie readuse în atenţie figurile acestea istorice. La Bucureşti, de pildă, s-a jucat de curând Vlaicu Vodă, a lui Davilla. Pentru generaţia tânără era o piesă neştiută, dar la final cu toţii s-au ridicat în picioare şi au aplaudat.

– Aţi adus în discuţie monumentele istorice. 2018 este Anul european al patrimoniului şi Cazinoul din Constanţa a fost trecut pe lista a 12 monumente care vor fi reabilitate. Din păcate, este singurul din România. Ce ar fi de făcut?

– Sunt o mulţime de lucruri de făcut. Suntem în situaţia în care am putea să pierdem de pe lista de patrimoniului mondial cetăţile dacice pentru nu le îngrijim. Sunt foarte multe probleme din acest punct de vedere. Eu îmi pun speranţa că Ministerul Culturii, nu ştiu cum va fi viitorul Guvern, că lucrurile poate vor începe să se mişte. Suntem de pomină, fac o paranteză, suntem de o neseriozitate cruntă. În acest moment în care vă dau interviul, această neseriozitate a fost evidentă la Bucureşti. Cum să pari serios în momentul în care tu şi responsabilii tăi îţi alungi primul-ministru atunci când vine în vizită şeful Executivului al unuia dintre cele mai puternice state din lume, care este Japonia. Cunosc bine ţara, am fost de şase ori acolo, le cunosc sentimentele faţă de noi. Au venit şi voiau să facă afaceri cu noi şi tu, ca Gâgă, iertaţi-mi expresia, pleci că te-ai supărat. Gâgă şi el, şi şeful lui de partid…

La noi nu există un om politic, unul de sămânţă!

– Cultura de ieri şi românii de astăzi. Cum erau românii de altădată?

– Da, acesta este titlul unei cărţi semnate de mine şi vă bucură întrebarea. Românii de altădată erau cum erau junimiştii — dificili, dar loiali României. Erau plini de un umor bine plasat şi am spus acest lucru la o vizită recentă pe care am făcut-o la Bojdeuca lui Creangă cu câţiva prieteni de-ai mei. Românii vor fi fost ca Eminescu – patrioţi, naţionalişti, cultivaţi. Astăzi lipseşte cultura şi este un lucru teribil. Faptul că oamenii politici nu mai sunt şi oameni de cultură, cum erau cei care au făcut Iaşul, Bucureştiul, este marea noastră pierdere. Vă spun sincer şi sper să nu se supere cineva – plimbându-mă cu prietenii mei pe Bulevardul Ştefan Cel Mare, m-am oprit în faţa unor portrete de deputaţi, senatori. M-am uitat şi niciunul nu era un nume cunoscut în România, la Iaşi sunt cunoscuţi. Niciunul şi asta nu se poate! Pe când eram senator de Iaşi bănuiesc că numele meu depăşea zona Iaşului. Numele lui Valer Dorneanu (fost preşedinte al Camerei Deputaţilor — n.r.) depăşea graniţele judeţului. Noi am fost aleşi la Iaşi, stăteam la Bucureşti, dar veneam în Iaşi. Făceam ce puteam, dar măcar ne mai ştia cineva. Acum m-am uitat şi niciun nume nu era cunoscut. Or fi nişte oameni cumsecade, nu zic nu, dar nimeni nu a auzit de ei mai departe de graniţele judeţului. Acest No names, cum spune anglo-saxonul, este teribil şi este prezent în politică. Aceste personaje pot fi cumsecade, dar sunt venite din neant şi tot acolo se duc. La noi nu există un om politic, unul de sămânţă!

– Am vorbit despre Centenar, despre politică dar nimic despre omul Răzvan Theodorescu. Aveţi un CV impresionant şi nu voi face referire la el. Am, în schimb, o mare curiozitate — care este cea mai mare pasiune a omului Răzvan Theodorescu?

– Muzica, iar ca preferinţe, Mozart şi Wagner, şi invers. Când eram muncitor necalificat, trimis la reeducare după ce fusese dat afară din universitate, ascultam muzică în fiecare zi. După ce terminam de muncit pe şantier, îmbrăcat în pufoaică, mergeam la o bibliotecă din Bucureşti. Îi căutam pe Mozart şi pe Wagner şi-i ascultam ore în şir. Erau bucuriile mele de atunci!

 

 

 

Răzvan Theodorescu este doctor în istorie, profesor universitar şi membru al Academiei Române din 1997. A fost director general al Televiziunii Romane (1990-1992) şi ministru al Culturii în Guvernul Adrian Năstase (2000-2004).

A fost senator PSD din 2000 până în 2008. Pe 14 decembrie 2004 a fost numit în funcţia de membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989. În ianuarie 2007 a fost ales membru în două academii din sud-estul Europei: Academia albaneză şi Academia macedoneană. În februarie 2010 a demisionat din PSD. Este preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române şi secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene.

Prefer să am dreptate împotriva întregii lumi decât să mă înşel odată cu ea!”, este crezul său

 

 

Comment here