MedicinaSanatate

Mărturiile unui jurnalist din tranșeele războiului împotriva COVID

 

Ori de câte ori auzim de vreo nenorocire ne gândim că nouă nu ni s-ar putea întâmpla, că Dumnezeul nostru este mai puternic și ne apără ori că steaua noastră norocoasă a strălucit mai puternic atunci când am venit pe lume. Nu ne gândim că doar o clipă ne desparte viața de Infinitul etern ori starea de sănătate de cea de boală.

De câteva luni trăim sub amenințarea permamentă a unui virus parșiv, despre care nu se știe mare lucru, dar se știe cu siguranță cu UCIDE, iar statisticile sunt o dovadă vie a acestui lucru.

COVID a dat tihna pe spaimă și a schimbat lumea, și așa strâmbă, în care trăiam. A zguduit din temelii toate sistemele medicale. Spitalele sunt pline, medicii sunt epuizați, iar pacienții stau cu ochii pe saturația de oxigen și cu mâna pe icoană.

 

Virusul nu alege, adună laolaltă și bogați, și săraci, și oameni educați, și popor lipsit de carte. Legile lui sunt doar de el știute, dar efectele sunt văzute de toți cei care știu să vadă. „Aici sunt și directori, și patroni, și oameni simpli, săraci, bogați, nu mai contează, e jale, domnule!”, scrie jurnalista ieșeancă Andreea Luca Barna, pe care COVID a obligat-o să schimbe redacția cu patul de la Spitalul de Boli Infecțioase. „Starea mea de sănătate este sub control, mă bucur că am prins loc în spital în ultima clipă. Da, chiar așa a fost, am venit cu cel mai mare val care a umplut spitalele, și am siguranța că medicii sunt lângă mine, în caz de orice. Deocamdată, mă simt binișor, azi mi-au revenit tusea și durerea în piept, m-am trezit mai demoralizată, mai ales pentru că, așa cum spunea bătrânica din salonul meu, nici în al 12-lea ceas românii nu țin cont de nimic și răspândesc cu voie și fără voie virusul în neștire. M-aș ascunde o perioadă să aflu că ne vom fi învățat lecția când voi reveni”, a spus Andreea într-o postare pe contul ei de Facebook.

Pentru cei de dincolo de porțile spitalului, mesajele Andreei dezvăluie o lume aproape incredibilă, cu povești care par desprinse din ireal. „Are 11 zile de spitalizare, 71 de ani (se roagă să îi împlinească în noiembrie) și a venit imediat la spital, după ce și-a primit rezultatul de la un laborator privat. Vorbesc despre o doamnă simplă din Iași, infectată cu SARS-CoV-2, colegă de suferință din pavilionul 7, din cadrul Spitalului de Boli Infecțioase din Iași. Critică necontenit sistemul românesc neschimbat de peste 30 de ani, cu o luciditate perfectă, și se întreabă retoric de ce și în al 12-lea ceas oamenii continuă să ignore măsurile de prevenire a răspândirii virusului. Deja cunoaște toate procedurile din spital, chiar dacă acestea se schimbă ca legile, de la o zi la alta. Ea tot nu își explică de unde a căpătat boala, pentru că susține că mereu a căutat să se ferească, respectând măsurile de precauție. Dar admite că poate a greșit pe undeva și regretă enorm”, scrie Andreea.

Între pereții salonului devenit saună, după cum spune jurnalista, timpul se scurge greu. „Să stai izolat în spital, într-un salon cu opt paturi, în saună, cu atât de mulți necunoscuți cu privirile mereu întrebătoare, în vremuri de COVID-19, să nu știi la ce să te aștepți, cred că este cel mai apăsător sentiment trăit vreodată. Deși am un tonus bun, adevărul este că undeva, acolo, am niște emoții. Și simplul telefon care mă anunță că am primit un pachet cu mâncare, să coborâți la ușă să vi-l luați, parcă e din alt film. Vă spun: Nu veniți aici! Nu luați virusul! Vă rog!!!”, continuă Andreea.

 

Prin intermediul ei am aflat și poveștile altor pacienți. „O altă pacientă de lângă mine reprezintă imaginea fidelă de azi a vieții satului. Tuturor din mediul rural le este mai mult decât rușine să spună că au COVID-19, dacă prin minune au aflat de existența lui sau bănuiesc că îl au, și ascund cu mult efort informația, doar-doar i-ar găsi un loc în pământ pentru totdeauna”, spune Andreea, apoi oferă povestea unei femei din Todirești: “Nu mai puteam sta acasă, mi-a fost prea rău, cât să mai ascund? Am chemat salvarea, nu mai puteam să mă țin pe picioare, mi-era rău, rău, rău! Aveam simptome de peste trei săptămâni, dar nu mi-am dat seama; de fapt, m-am mințit, nu am vrut să cred, am stat până nu am mai putut. Mi-am spus că nu vine chiar la mine (n.r. – virusul), dar uite că a venit. La noi e rușine mare să ai boala asta, iar oamenii râd de tine dacă te văd că îți pui masca. Azi/ieri l-au luat cu ambulanța pe patronul unui magazin din sat, tușea de câteva săptămâni, dar a stat acolo și s-a întâlnit cu toți oamenii din sat, nimeni nu a purtat masca”.

La Iași, Spitalul de Boli Infecțioase nu mai face față, pacienții fiind direcționați către alte unități: „De două zile, lipsa stranie a sirenelor ambulanțelor din zona spitalului este subiect important printre pacienții COVID. La pachet cu lipsa de aer din saloane și de paturi goale, dar și de pauză de respiro pentru cadrele medicale. Uitându-ne îndelung la aceiași patru pereți groși, închiși între aceștia fără o condamnare clară, cu toții parcă ne imaginăm că la poarta Spitalului de Boli Infecțioase Iași stă mare afișul Fully booked. Printre multele saloane aflate într-un fel de sistem labirint, toată noaptea trecută s-a auzit Fanfara COVID. Parcă suna a ce-i mai rău, după niște zile și așa atât de apăsătoare. Nici să încerci să îți verifici propria respirație nu prea puteai, darămite să te gândești că poți adormi… Rând pe rând și prin rotație, tusea vehementă, continuă a bolnavilor din saloanele învecinate s-a unit într-un cor impresionant, care a obosit abia în zori.

Pentru unele colege de salon, lipsa somnului le-a făcut să caute ore în șir răspunsul la cea mai grea întrebare a testului COVID: De unde am luat virusul?. (…) Între timp, îmi doresc să cred că blocajul din spitalele românești i-a convins pe tot mai mulți dintre noi să poarte mască, să păstreze distanțarea socială și să aibă grijă, astfel, de sănătatea salvatorilor noștri. Unele cadre medicale au clacat deja, iar altele sigur urmează. De unde facem rost de alții? Și ce facem cu eroii de până acum?”, s-a întrebat Andreea, al cărei sfat este unul simplu, dar care face diferența dintre viața în libertate și traiul într-un salon de spital: „Nu știu cum să mai zic să PURTAȚI MASCĂ și să PĂSTRAȚI DISTANȚA! Dar vă rog să vă gândiți că nicicând nu a fost mai grav! Virusul este chiar peste tot…”

 

Comment here