MedicinaSanatate

Despre (ne)Omenie în vremea Covidului

„Domniță dragă, matale știi mai multe poate. Am auzit, că lumea vorbește vrute și nevrute și uite că îți ajung și ție la ureche, că spitalele îs pline și aici, la Iași, din cauza gripei ăsteia chinezești, care ne-a zăpăcit cu totul. Ba, la mine în orășel, gurile spurcate spuneau că pe cei de peste 65 de ani, care se îmbolnăvesc, nici nu-i mai duce la spital, că lasă loc tinerilor. Dar dacă mie Dumnezeu mi-o fi hărăzit zile îndelungate, cine sunt ei să spună altceva”, s-a întrebat bătrânul cu părul alb ca batista în care și-a strecurat o lacrimă.

Stătea liniștit într-unul din parcuri, în așteptarea unor vești de la medicul la care venise în control. „Am probleme cu artrita, de astă iarnă trebuia să vin, dar păcatele astea care s-au năpustit peste noi nu m-au lăsat. Acum m-a adus un nepot, că altfel mă tem să merg cu trenul”, a continuat bătrânul povestea. Nu căuta un partener de dialog, nici măcar un confesor, ci doar vorbea cu propriul suflet în fața unui om pe care l-a simțit aproape de inima lui trecută prin mulți ani: „Grele vremuri ai prins, domniță! Grele! Și nu spun acum doar de boala asta care a băgat spaima și în marii lumii, ci așa, în general. Oameni fățarnici peste tot, nesiguranță…”.

După ce m-a privit în ochi, bătrânul cu părul alb a tăcut, apoi și-a frământat mâinile impecabil îngrijite și fine, în ciuda vârstei. Și-a aranjat discret cravata, și-a tras mânecile sacoului peste manșetele cămășii cu butoni, apoi m-a privit lung. „Am copii de vârsta ta. Și ei au griji, au doruri, au planuri despre care nu mai cred mare lucru, dar nu renunță. Așa au crezut, cu gândul că dacă vor face totul ca la carte le va fi bine. Copiii mei au crescut, o parte din viața lor, în vremea comunismului. Au făcut carte, au fost premianți, că așa i-am învățat, să fie ce-i mai buni (zâmbește mândru – n.a.), apoi au venit vremurile așa-zisei libertăți în care doar șmecherii s-au chirvenisit. Mă rog, cei mai mulți sunt așa, că sunt și oameni de nădejde, uite, cum e doctorul care m-a așteptat, m-a oblojit și mi-a dat speranță”, continuă bătrânul povestea, apoi privirea i se întunecă: „Și ce vină avem noi, cei mai în vârstă, dacă ne vom îmbolnăvi de virusul ăsta păcătos? Domniță, eu și prietenii mei am construit spitale și școli, am ajutat la ridicarea țării, cum să ne arunce în stradă? Cum adică nu au locuri și pentru noi, în spitale? Pentru ce am muncit, să ne arunce pe câmpuri?”.

Cu vocea tulburată de gânduri, bătrânul povestește cum în orășelul din care a venit „o fugă până la Iași” spitalele sunt pline de bolnavi de Covid, că mulți care sunt aduși ca „bănuiți de boala asta ciudată” sunt trimiși acasă după două zile „cu Paracetamol”, că „prioritate la internare vor avea cei până în 65 de ani”, iar cei „săracii, care au luat boala asta ciudată și s-au vindecat nu o duc mai bine. Lumea fuge de ei, rudele îi alungă, prietenii le întorc spatele și se prefac că nu-i cunosc. Asta-i omenie?”.

Vorbele noului meu prieten îmi sapă șanțuri adânci în suflet și nu mă pot opri să nu mă uit în jur. Așa este, cei care, din nefericire, s-au îmbolnăvit de Covid 19 mai au de îndurat, după suferința din spital, și disprețul celor din jur. „Mai rău decât au suferi de o boală cu transmitere sexuală, parcă au fost la bordel”, scria deunăzi pe contul de Facebook un ieșean care a petrecut la Terapie Intensivă două săptămâni după infectarea cu noul coronavirus. „Prietenii mă ocolesc, nici la telefon nu răspund, se prefac că nu văd nici mesajele mele de pe Facebook”, a completat o altă ieșeancă. La sate, situația este și mai grea, lipsa de educație săpând răni adânci în conștiința comunității. Oamenii îi evită nu doar pe cei vindecați, ci și pe cei care au fost suspecți. „Mi-a ieșit testul negativ, dar parcă sunt ciumată. Nici la prăvălie nu mă mai pot duce”, a mărturisit o femeie dintr-un sat din jurul Iașului.

Ce-i drept, infecția cu noul Coronavirus nu este ușoară, dar astfel de atitudini arată fața hâdă a celor care nu pun preț nici pe omenie, nici pe educație. Și nici pe viață!

„Domniță dragă, și dacă oi lua virusul, asta este. Doar Dumnezeu ne știe zilele și să știi că vreau să le fac în ciudă celor care au spus că oamenii de peste 65 de ani nu vor mai duși la spital. Eu am cu mult mai mult de atât și asta ar însemna ca Salvarea nici să nu vină după mine, dar uite că nu mă las”, râde bătrânul din parc, fericit că medicul i-a confirmat, încă o dată, „că am picioare bune”.

Astfel de povești sunt tot mai dese în ultimele luni și de fiecare dată mă gândesc că fiecare dintre noi poate fi, la un moment dat, victima lui Covid. Voi, cei din jur, ce veți alege? Să fiți oameni, diavoli sau Dumnezeu?

Comment here