Dezvoltare personala

Paradoxul rahatului de câine

 

Așa-i că vă suna ciudat? Și poate chiar vă intrigă? Am auzit expresia de la o bună prietenă, un psihoterapeut foarte atent la cei din jur. După ce mi-a explicat frumos cât de ancorați suntem noi, oamenii, în gândirea negativă și motivele acestei atitudini (legate de supraviețuire, de vremurile când oamenii trăiau prin peșteri si principala grijă era să rămână în viață etc) mi-a vorbit și de paradoxul rahatului de câine. Povestea s-a petrecut în Canada, unde a fost o vreme când amicii blănoși umpleau străzile de extremente, fără ca stăpânilor să le pese. Cunoașteți situația, o vedeți și la noi pe mai toate străzile. Ei bine, într-o zi autoritățile luminate au decis să pună punct și le-a cerut tuturor posesorilor de câini să adune de pe străzi resturile metabolice ale amicilor necuvântători. Adică să strângă rahatul. Nimic anormal până aici, e firesc să faci curat în perimetrul în care te afli, să ai respect pentru cei din jur, să ai grijă de mediu. Problema a apărut când mai nimeni nu a observat că străzile începuseră să fie mai curate, de unde până atunci toți se plângeau că tare murdare mai erau!

Atitudinea ne este setată adând în ADN. Ne place să ne plângem, să ne văicărim când totul merge prost și uităm să ne bucurăm atunci când roata destinului se întoarce. Se știe că românii au o înclinație aparte spre bocet, văicăreală, iar acum, pe timp de criză, vocile plângăcioase se aud tot mai mult. Povestea drobului de sare este arhicunoscută, cu toate variantele ei rescrise și repovestite.

Peste tot vezi doar chipuri triste, cărora le piere orice zâmbet imediat ce deschid televizorul ori vreun post de radio. Veştile proaste abundă şi sunt lansate tocmai de către cei care ar trebui să aducă măcar o nuanţă de încurajare, dacă nu stabilitate. Nu ai cum să fii vesel când parșivul de SARS-COV-2 își face de cap iar oamenilor parcă nici nu le mai pasă, când totul e scump, când nu știi ce școală vor mai face copiii. Nu poţi râde când cheltui cu un bilet de autobuz banii de mâncare pentru o zi şi când trăieşti din mărunţișul numărat. Dar poţi măcar spera că va fi mai bine şi că, într-un fel sau altul, vei ieşi la liman.

Trebuie să încerci să vezi mai departe de ziua de mâine şi să renunţi la atitudinea de victimă veşnică, iar aici este nevoie nu numai să te angajezi cu toată ființa ta, ci și să primești sprijin. Aș fi vrut să spun de la Guvern ori de la autorități, dar când vezi cum se comportă îți muști limba și suni un prieten. Asta ar trebui să facă şi gânditorii din fruntea statului: să ceară ajutor, să valorifice oamenii buni, să valideze ideile bune, să stea la sfat, să vadă ce se poate face şi apoi să le vorbească oamenilor de la suflet la suflet, să le explice că ţine doar de noi să ieșim cu bine din vremurile astea grele. Însă, pentru toate acestea îţi trebuie curaj şi o mână de fier, atribute care nu se regăsesc în profilul politicianului român. În schimb, le-am putea adopta noi, cei din norod și poate așa vor apărea, în timp, și liderii adevărați în ochii cărora nu vezi lacrimi de deznădejde, ci doar de furie pentru neputință ori de mândri pentru faptele lor. Lideri care să aibă forța de a le vorbi oameni despre reușite, despre cum ne putem schimba modul de a gândi și cum ne putem vaccina cu optimism, despre cum ne putem valorifica potențialul și cum ne putem înmulți talanții.

Și dacă tot începe școala, online sau cum va fi, poate n-ar fi rău ca învățătorii și profesorii să-și găsească timp să le vorbească elevilor nu doar de teme și de ce nu au reușit să facă, ci de cum ar putea deveni mai buni făcând alegeri în mod conștient. În definitiv, fiecare decide dacă urcă sau nu pe podiumul propriei vieți.

Comment here