Dezvoltare personala

Despre oamenii-îngeri

 

O bună prietenă de-a mea, medic într-un spital din Moldova noastră sărmană, m-a rugat să o ajut într-o campanie. Nici nu am apucat eu să-i dau singurul răspuns posibil, adică DA, că ea și începuse să-mi explice de cât de multe lucruri are nevoie departamentul pe care îl coordonează, cum face slalom printre tot felul de nevoi, cum găsește mereu soluții, cum face orice este posibil pentru ca micuții de care are grijă să aibă tot ceea ce le trebuie. Probabil că medicul cu inimă mare, care de ani de zile  slujește sistemul fără să fi cerut un capăt de ață nimănui, a ajuns la un preaplin fiindcă niciodată nu am auzit-o vorbind despre nevoie și tare bine ar fi fost dacă o făcea. A explicat, cu vocea ei fermă și blândă, cum orice spital aparține unei comunități și că ar fi bine să avem cu toții grijă de acest lucru, că sănătatea este un drept și o obligație, că fiecare dintre noi ar trebui să facem un minimum de efort și să oferim sprijin atunci când ni se cere, nu doar când credem noi că ar fi nevoie. Total de acord!

În pledoaria ei vorbea doar despre cele necesare copilașilor și nu a rostit niciun cuvânt de reproș, după cum nu a amintit deloc despre eforturile pe care le face atunci când se luptă pentr viața lor. Pe mâinile ei și ale colaboratorilor ajung cazuri foarte grave, copilași care mai au alături poate doar îngerii păzitori și pe ea, medicul cu inima uriașăcare îi ajută mereu.

Plecând de la gândul ei că orice comunitate ar trebui să fie unită când vine vorba despre sprijin mi-am amintit de campania ce stă să înceapă, de oamenii care vor promite și luna de pe cer și nu vor oferi nici măcar o privire de mulțumire, de toți cei care se vor bate pentru ciolan, apoi vor pleca la București cu mandatele noi în buzunare. De unii vom mai auzi doar în cazul unor anchete ale justiției, de alții nici măcar atât. Oamenii ăștia care ne vor cere în scurt timp sprijin ca să se cocoațe în scaunele înalte ale Parlamentului ar trebui să fie primii care să ofere ajutor în comunitățile în care trăiesc. Ar trebui să fie primii care să vadă cum stau bolnavii în spitale, în ce săli de clasă învață toți elevii, nu doar cei din școli și licee mai înstărite, ar trebui să simtă în palme bătăturile pensionarilor care au muncit o viață pentru câteva sute de lei. Ei ar trebui să fie primii care să-i ajute pe șomeri să-și găsească de lucru, să stea de vorbă cu greviștii atunci când cer salarii mai mari și să fie primii care să le vorbească tinerilor despre o Românie în care fiecare ar putea trăi mai bine. Din păcate, nu este așa.

Avem noroc că printre noi sunt și îngeri întrupați care fac minuni în spitale, în sălile de clasă, în căminele de bătrâni, care se luptă pentru fiecare copac amenințat de topoarele haitelor nesătule de bani ori pentru fiecare metru de spațiu verde pe care altfel s-ar ridica cine știe de construcție uriașă. Avem noroc că sunt oameni care ne trag de mânecă și, cu modestia celui ce-și cunoaște bine misiunea, ne invită și pe noi să deschidem ochii și să privim în jur, în încercarea de a pricepe că suntem obligați să avem grijă unul de celălalt, dar și de locul în care trăim. Avem noroc (unii) că încă mai putem să ne privim în oglindă și că putem face astfel ca viața să ni se schimbe fie ajutând atunci când este nevoie, fie explicându-le celor ce vor să devină parlamentari de ce nu merită votul nostru.

Comment here