Turism

Gânduri pentru oamenii cu o singură credință

La câțiva kilometri de Târgu Neamț, într-o pădure pe care toamna reușește să o coloreze ireal de frumos, viețuiesc, la un schit ferit de zgomotul lumii, câțiva călugări. Până aici nu-i nicio noutate, zona fiind cunoscută pentru numărul mare al lăcașurilor de cult, unele mai mari, altele mai mici, unele așezate în calea drumeților, altele cumva ferite, dar nu neștiute. La schitul mic și dichisit, de nici n-ai zice că-i în grija unor bărbați, ajungi doar dacă-l știi sau îți povestește cineva despre el și imediat ce-i treci poarta ai impresia că ai intrat într-o altă lume. Nu-i vorba doar despre liniștea care îți permite, în sfârșit, să-ți asculți și sufletul, nu doar gândurile cele bune, ci și despre mirosul pământului, al merilor tomnatici, al lemnului, al ierbii și al pădurii dimprejur. Să nu care cumva să cădeți în păcat și să spuneți că-i rupt de lume că nu-i deloc așa – are și curent electric, și gaz metan, și semnal la telefon și tot ce trebuie pentru un trai civilizat. Toate acareturile, nu puține și foarte frumoase, au fost făcute doar din munca călugărilor și din banii adunați de la cei care au venit să se închine la icoane. Din sumele atent chivernisite, strânse de pe urma pomenicile stropite cu lacrimi de deznădejde ori de dor după cei ce nu mai sunt printre noi, din bănuțul adunat cu grijă în batistă de bătrânelele care împart mereu tot ce au cu oamenii de lângă ele și pun deoparte și pentru Dumnezeu, din tot ce oferă călătorii care vin la schit să mai scape din lumea nebună în care trăim mulți dintre noi. Biserica nouă se înalță semeață într-o curte perfect amenajată, de zici că a fost făcută de un grădinar englez, chiliile din jur par desprinse dintr-un resort de lux, iar capela de alături are o pictură care ar putea concura cu marile lucrări ale maeștrilor clasici. E greu de crezut că totul s-a făcut din truda călugărilor și cu ajutor oamenilor care vin la schit, dar uite că este perfect posibil și acest lucru naște mari întrebări legate de alte proiecte pe care le vedem abadonate prin toată țara. Spitale începute acum zeci de ani și lăsate în pagină, școli care abia se țin în picioare, baze sportive care au ajuns adăposturi pentru oamenii străzii, câte proiecte nu sunt lăsate de izbeliște, motivul fiind mereu același – nu sunt bani. Da, poate nu sunt, dar nici voință de a-i chivernisi pe cei care au fost sau atât câți sunt nu este. În plus, și onorariile constructorilor, proiectanților și ale tuturor celor implicați sunt enorme.

Călugărul care ne-a povestit cum a reușit el să facă, ajutat de cine a putut și a dorit, o minune de schit a clătinat din cap a mâhnire când a vorbit despre copiii sărmani, despre bugete secătuite, despre cum se tot duc fondurile cine știe pe unde. N-a spus niciun cuvânt rău, dar urmărindu-i privirea era ușor de înțeles și întrebarea care îl frământa – Cum de este posibilă atâta indiferență? Schitul din inima pădurii este un exemplu, la fel ca multe altele, de cum se pot face lucruri trainice dacă îți pasă și dacă interesul personal nu trece de misiunea încredințată, lucru vizibil la cei mai mulți oameni din administrație și politică. Și dacă tot vin alegerile, poate n-ar fi rău să vă oferiți, voi cei ce veți, candida momente de răgaz în vreun loc mai depărtat de lumea care vă ispitește mereu să vă uitați cuvântul cu care plecați la drum. Ar fi un bun prilej de a vă asculta și gândurile bune, puține câte ori fi, nu contează, dar care într-o zi ar putea să vă transforme în oameni pentru care adevărul ar fi singura credință.

Comment here