Arte

„Hikikomori, un spectacol autobiografic despre despre frica mea irațională de tot felul de monștri pe care mi-i construiesc”

Dialog cu regizorul Tudor Nicorici, un ieșean adoptat de în Ardeal și care revine în Moldova cu o premieră, la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr

– Tudor, vei aduce la Iași, la FITPTI, spectacolul Hikikomori, care a intrat și în finala celei de a șasea ediţii a Festivalului naţional de teatru DbutanT. Este și spectacolul tău de licență. Cum ai ales această piesă? Ce te-a atras la text? Ce ai vrut să aduci pe scenă?
– Spectacolul ăsta este autobiografic, cum cred că ar și trebui să fie. Căutam un text despre mine, despre frica mea irațională de tot felul de monștri pe care mi-i construiesc tot eu. Practic am încercat să urmăresc modul în care realitatea este transfigurată de filtrele prin care interacționăm cu aceasta. M-am simțit foarte prezent citind textul, ca și cum chiar eu aș fi gândit și simțit multe din acele cuvinte (asta nu mai știu dacă așa ar trebui să fie), iar genul ăsta de recunoaștere mi se pare vital. Da, poți merge la teatru ca să vezi o poveste emoționantă care nu are nicio legătură directă cu tine. Și e ok. Cred, însă, că oamenii au nevoie să se vadă așa cum nu au curajul să se arate în viața de zi cu zi sau cel puțin eu asta caut. Veți putea intra odată cu Hikikomori într-un astfel de interior vulnerabil și, mai important, viu, care nu ar fi fost posibil fără Beatrice Volbea (care m-a ajutat enorm în timpul repetițiilor, creând nebănuite momente de mișcare scenică) și nici fără Eduard Draude (creatorul unui univers sonor sensibil și, totuși, puternic).
– Cunoști persoane care suferă de această tulburare? Ca regizor, îți poți imagina o lume care ar fi afectată integral de hikikomori?
– Da, am prieteni care lucrează de acasă și nu ies afară decât ca să ducă gunoiul. Dar nu i-aș spune chiar tulburare, în sensul că nu văd în hikikomori un sens negativ, cel puțin nu în sine pentru experiența de retragere. Sigur, acești oameni pot deveni o povară pentru economie, pentru sistemul de sănătate și poate fi greu pentru prieteni și familie să vadă că o persoană dragă nu are viață socială sau chiar să trebuiască să își asume responsabilitatea îngrijirii lor. Și pentru individul în cauză este greu să se confrunte cu aceste aspecte – nu te poți simți confortabil știind că ești o povară, că există cineva care trebuie să îți poarte de grijă. Cu toate acestea, consider că retragerea din societate, care în spectacolul nostru vine cu o viață imaginară bogată, este o experiență pozitivă. Asta este chiar una din problemele pe care mi le-am pus la începutul lucrului: poți fi fericit trăind o viață strict imaginară, fără să acționezi vreodată concret? Nu am oferit un răspuns în spectacol, dar eu tind să cred că da. Nefericirea apare doar când ți se spune că tu de fapt ar trebui să trăiești pe bune și că ești greșit fiindcă nu o faci la fel ca toți ceilalți oameni. Veți vedea oricum ambele fețe ale hikikomori: de ce doare, dar și de ce poate aduce bucurie și probabil că toată lumea o să se vadă acolo într-o anumită măsură. Până la urmă, izolarea fizică este doar o reacție vizibilă la izolarea socială pe care am trăit-o cu toții la un moment dat. Se tot vorbește în spectacol despre asta: te simți lăsat în urmă și, oricât de mult ai încerca, nu ești niciodată suficient de bun. Ajungi la un moment dat să nu mai ai forța să te lovești de încă un eșec, așa că îl eviți, aceasta fiind, până la urmă, tema centrală a spectacolului. Eu zic că toți suntem hikikomori într-o oarecare măsură – ajunge să ne închidem în propriile noastre minți, atunci când știm că nu are cine să ne asculte.
– Spui despre Teatrul Luceafărul că, neîntâmplător, este producătorul spectacolului tău de licenţă, Hikikomori, care va avea premiera în octombrie 2021. De ce crezi că a acceptat această misiune?
– Textul este unul foarte bun, cât se poate de actual, atât din punct de vedere tematic, dar și estetic, iar spectacole cu focus pe segmentul acesta de vârstă – liceeni – sunt foarte puține. A contat, în mod sigur, și faptul că am mai colaborat în diverse moduri cu Teatrul Luceafărul, începând cu voluntariatul la Festivalul Internațional pentru Publicul Tânăr în timpul liceului, unde probabil că mi-am făcut treaba bine. The cherry on top, m-a recomandat și profesorul meu de regie de la Cluj, Radu Nica. Deci nu am fost primit aici întâmplător, există niște conexiuni construite în timp, dar și un timing bun. Bineînțeles, toate acestea nu ar fi contat dacă managerii teatrului (Oltița Cîntec & Ioan Holban) nu și-ar asuma în mod constant responsabilitatea de a promova tineri artiști, cu riscurile aferente.
– Cum ai ales teatrul, Tudor? Ce te-a atras la scenă? De ce regie? Nu ți-ar fi plăcut să fii actor?
– Am mers o dată la teatru în liceu și mi-a plăcut cam tare, iar apoi m-am tot dus. Vedeam absolut tot ce se juca, chiar și spectacole care acum mi se par de neprivit. Aș aminti caracatița Ada Lupu și bolovanul din Femeia Mării lui Afrim (la care țin minte că s-a isterizat prea multă lume), Stadiu mediu de degradare la Teatru Fix (ăsta m-a rupt, dar l-am înțeles mult mai târziu), primele spectacole Frilensăr (tot în beciul de la Fix), dar și Pisica verde de la Luceafărul (pe care mergeam să-l văd cu fiecare ocazie, fiind cam singurul spectacol pentru liceeni din perioada aia). Am intrat după vreun an într-o trupă coordonată de Doina Iarcuczewicz, actriță la Teatrul Luceafărul, și îmi vine acum să spun că era ceva destul de meschin la început. Îmi plăcea să fiu pe scenă, să joc, dar asta suplinea niște lipsuri emoționale și nu în vreun fel constructiv. O parte bună a introspecției, probabil singura, e că nu am mers în orb, iar la un moment dat mi-am dat seama că tot ce făceam era construit, rațional și nu prea aveam plăcerea sau confortul să mă joc la repetiții, pentru că mă supravegheam și judecam constant. A fost un proces ușor dureros, pentru că îmi doream să fiu actor, dar la finalul zilei să fii onest mi se pare cel mai bun lucru. Așa că m-am tras încet spre margine, am început să organizez scena de acolo și mi-am dat seama că teatrul e foarte interesant și fără mine pe scenă, cel puțin nu fizic.
– Ai ales o facultate departe de casă. Ce te-a atras la Ardeal?
– Nu îmi place să fac lucrurile simplu; trebuie să mă chinui cumva, ceva să doară. Mergeam la teatru de vreo 2-3 ani și mă hotărâsem să dau la regie, dar mă gândeam că, dacă rămân în Iași, probabil o să fac și eu același fel de spectacole cum vedeam pe scena Teatrului Național. Un teatru ok, uneori foarte bun, de cele mai multe ori vetust și mă refer aici la conceptele regizorale, pentru că actorii din Iași sunt în mare parte foarte buni. Știam că Radu ia clasă de regie și mi se părea cel mai interesant regizor dintre cei care ar fi putut să-mi fie profesori la momentul respectiv, așa că a fost o alegere simplă, mai ales că auzisem că în Cluj se pune accent pe partea vizuală care pentru mine era ceva total străin, dar fascinant. Voiam să fiu scos din orice însemna confort și chiar așa a fost. Am fost 7 colegi, fiecare cu alte direcții și interese, fiecare, evident, cu câte o stea în frunte, iar diferențele astea ne-au ajutat, parcă, să ne definim mai bine, mai ales că am fost cu toții ambițioși.
– Ce tip de spectacole preferi? Ce nu suporți să vezi deloc?
– Vreau să văd spectacole personale. Da, Shakespeare, Cehov sunt cât se poate de valabili, dacă te încumeți la o actualizare estetică, dar în general simt o distanță ca spectator când vine vorba de montări pe textele clasice. Pot fi intrigat privind experimente estetice reușite pe astfel de piese, dar nu mă simt bucuros decât atunci când văd spectacole sensibile, în care există ceva dureros care așteaptă mângâiat, cum am simțit în acestea două, pe care încă le puteți vedea: (In)corect, regia Leta Popescu la Reactor Cluj și O fetiță înfiorător de banală, regia & dramaturgia Ioana Toloargă, spectacolul de licență al colegei mele. Aș vrea să văd mai multe spectacole în care textul este scris la scenă, parte din proces și nu un punct de pornire. Acuma, ca să nu credeți că-s snob pe de-a-ntregul, mă bucur și la un spectacol simplu, cu ritm și actorie bună și mi se pare chiar bine că există așa ceva în continuare, dar consider că ar trebui să ajungă să fie doar o nișă executată impecabil. Altfel, nu suport să văd spectacole super deștepte sau didactice (gen multe spectacole de teatru activist).
– Ai spus într-un interviu recent că avem nevoie de un teatrul pentru toți, care să pornească de la premisa că spectatorii nu sunt idioți. Există actori sau regizori care cred așa ceva despre public? De unde să vină oare această părere?
– Asta-i o discuție foarte lungă: care este până la urmă misiunea teatrului? Să distreze, să educe? Pe scurt, trebuie să fim onești și să recunoaștem că foarte mulți români sunt needucați, de cele mai multe ori din cauze pe care ei nu le-au putut controla. Am făcut acea afirmație discutând despre teatrul în aer liber care, din experiența mea, e privit ca ceva super lejer și eventual comicuț, pornind probabil de la premisa că în contexte de genul vin oameni care nu s-ar simți confortabil să intre în Sala Mare a Teatrului Național. Iar atunci, fără să rostim „Spectatorii ăștia sunt idioți.”, o facem în mod indirect, prezentând predominant tot felul de haioșenii ușoare. Trecând peste acel context, mi se pare oarecum greu să nu implici că spectatorii sunt idioți, pentru că există mereu tentația de a le manipula opinia, de a le indica adevărul, ca și cum ei nu ar fi în stare să facă o alegere proprie atunci când le sunt arătate niște evidențe.
– Spune-mi, te rog, cum văd tinerii teatrul? Îi vezi în săli? Tu personal cum i-ai atrage?
– Nu cred să existe vreo diferență între tineri și maturi, atâta doar că s-ar putea să vină ceva mai mulți liceeni și studenți la teatru, având mai mult timp liber. Dar am senzația că în general spectatorii văd teatrul ca pe un fresh bun – îl bei, ai un gust plăcut în gură pentru o vreme, ți-ai luat vitaminele, iar apoi viața merge mai departe. Revenind la tineri, comunicarea este importantă; Teatrul Tineretului din Piatra Neamț pare un exemplu foarte bun de comunitate teatrală construită în jurul tinerilor, având un repertoriu dedicat, divers, dar și multe activități conexe prin care aceștia pot căpăta sentimentul că există o interacțiune, că teatrul nu este un monument indiferent la existența lor.
– FITPTI, un festival pentru tineri. Ce părere ai despre acest demers? Poate fi un vehicul pentru educația artistică, teatrală?
– FITPTI a fost și cred că încă este singurul eveniment cultural care invită în Iași spectacole relevante pentru anul în care trăim. Este, într-adevăr, un festival tânăr, dar faptul că încă trăiește după 14 ani în orașul ăsta, mi se pare aproape ireal. Pentru mine a fost destul de important, până să plec la Cluj, pentru că era cam singurul mod în care aveam acces la teatrul din țară. Bizoni, regia Radu Afrim, Vertij, regia Mihai Măniuțiu, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, regia Bobi Pricop. A fost important să văd atunci că teatrul poate fi mai mult decât niște oameni vorbind așezați la o masă, deci da, este un vector cultural real pentru Iași. Dacă ar fi și exploatat pe măsură de autoritățile locale..
– Vorbește-ne despre planurile tale, despre visele tale. Care este cea mai aprinsă dorință?
– Momentan sunt într-un punct liminal. La fel ca personajul H., din Hikikomori, sunt mai degrabă cu procesul decât cu momentul, așa că simt nevoia unei oarecare așezări pentru un timp, în care să pot crește împreună cu alți artiști. Nu ar fi tocmai imposibil, dar sunt puține oportunități de genul acesta, așa că încerc să creez cât mai multe relații profesionale, aplicând la diverse call-uri de proiecte. Zilele acestea coordonez un spectacol-lectură cu În pană de Friedrich Dürrenmatt care va fi prezentat pe 7 octombrie în FITPTI, pe 14 octombrie vom juca Hikikomori la DbutanT în Sfântu Gheorghe, iar între timp lucrez împreună cu dramaturga Iuliana Enkelana (absolventă de Teatrologie în același an cu mine la Cluj) la scrierea unui text care va căpăta și o formă scenică în cadrul programului TNT organizat de teatrul din Craiova. O dorință chiar foarte aprinsă nu am; poate doar să pot munci și de acum încolo alături de artiști la fel de pasionați și darnici ca cei implicați în spectacolul de absolvire.
Maura ANGHEL

Comment here