Unul dintre cei câtiva, putini, regizori români de teatru cunoscuti pe toate continentele, Silviu Purcarete a debutat la Teatrul Tineretului Piatra Neamt. Era în 1974, teatrul pietrean îsi asuma misiunea si riscul de a lansa tinere valori, iar absolventul Purcarete s-a orientat spre una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste din toate vremurile: Romeo si Julieta de William Shakespeare. Optiunea repertoriala de botez scenic pare sa fi fost premonitorie, caci o frumoasa si îndelungata istorie de iubire s-a construit între artist si scena de teatru. Pe care nu numai ca nu a parasit-o, dar careia i-a dat noblete prin fiecare noua mizanscena. O alta colaborare cu Piatra Neamt i-a adus regizorului primii lauri: Premiul National pentru Teatru, pentru Piateta de Carlo Goldoni (1985). Purcarete nu e doar un mare creator, ci si un aristocrat al artei. Succesul si renumele mondial nu i-au afectat galanteria, eleganta cu care se implica în fiecare nou proiect artistic, indiferent ca e vorba de teatrul din Sibiu, Cluj Napoca, Iasi, Bucuresti, Viena, Bonn, Glasgow ori Londra.

Purcarete face parte din categoria regizorilor care nu se dau în vînt dupa mediatizare si conceptualizari ale propriei creatii. E politicos, dar rezervat si relativ putin comunicativ. Cel mai putin îi place sa vorbeasca despre sine si despre arta sa. Intotdeauna, la ultima repetitie generala ofera doamnelor din echipa cîte o floare, lucreaza momentul aplauzelor, stabilind ordinea în care distributia va saluta publicul, apoi gata. Nu iese niciodata la aplauze, la premiera. Considera ca din seara în care este prezentata publicului, creatia nu-i mai apartine.

Stilul de lucru al lui Silviu Purcarete mizeaza mult pe inventivitatea actorilor. Am avut ocazia sa-l urmaresc la repetitii si sa vorbim putin despre partea nevazuta a spectacoleleor sale. Regizorul ofera cadrele generale, traseaza crochiul spectacular, enunta propriile asteptari. Sugereaza teme, lasînd interpretii sa-si construiasca personajul în acord cu datele personale. Repetitiile sînt în regim de democratie creativa, doar ca la comanda se afla regizorul. Nu impune nimic fortat, chiar daca vointa initiala era alta. Totul trebuie sa vina din interior, altfel interpretarea, în loc sa fie creatie, devine executie. Schematizat, lucrurile se petrec cam asa: Purcarete segmenteaza dramaturgia în suite de frame-uri logice, înlatura balastul de vorbe ("sa nu va îndragostiti de cuvinte", recomanda imperativ), ofera un set elastic, dar clar de explicatii argumentative ale contextul de construit, apoi pe fiecare personaj. Cu tact pedagogic, fara ermetisme, raspunde la întrebari, asculta propunerile. Are rabdare, infinita rabdare. Reia, ori de cîte ori e nevoie. Cînd i se pare ca n-a fost convingator verbal, se ridica si arata: îsi foloseste mai ales expresivitatea faciala, gesticuleaza. Gîndeste vizual, e concentrat, proceseaza rapid, iar cînd i se pare ca nu a gasit solutia optima, are curajul sa spuna "nu stiu cum o sa facem aici, o sa vedem!" Pluralul e si de politete, dar exprima si atitudinea jucatorului de echipa care este Silviu Purcarete, impunînd implicare. Poetica sa regizorala nu presupune o viziune definitiva, imuabila, ce trebuie forjata pe distributie. Traseul e altul: exista un crochiu pe care lucreaza cu "materialul clientului".

Actorii sînt individualitati cu diferente de potential creativ. Testeaza posibilitatile fiecaruia, sugerînd, pentru acasa, teme de improvizatie; intuieste naturile inovative; ajusteaza ori adauga cerinte, de la caz la caz. Propune altceva, asteapta, priveste, selecteaza. Daca e nevoie, revine. O data si înca o data, perseverent. Mai lasa o zi, doua. Reia. Daca solutia se naste firesc, fara forcepsuri deformatoare, o integreaza în spectacol. Daca nu, are întelepciunea de a renunta. Probeaza ceva nou, daca nu iese, plombeaza cu un efect vizual sau sonor. Cuvintele preferate ale lui Purcarete sînt "probabil", "încercam", "e pe va­zu­telea". Fluxul creativ e continuu, micile poticneli sînt rezolvate prin cîte o scurta pauza, apoi energiile sînt puse iar la treaba. Recursul la text e fundamental. Doar lucreaza cu clasici. Preferinta pentru clasici o explica prin faptul ca "sînt emotionat si captivat mai ales de aceste texte". Lucrarile contemporane nu-i asigura distantarea de care, ca artist, are nevoie, o distanta pe care doar timpul si spatiul istoric si cultural o pot induce. "Uite ce zice autorul aici!" {i fara sa agreeze ideea naturii evanghelice a piesei, caci nu ezita sa taie replici si sa inverseze scene, Silviu Purcarete ancoreaza scenicul în dramaturgic.

In toate montarile lui Purcarete spatiul scenic are o dinamica proprie, evolueaza. "Spatiul trebuie sa fie viu, fluid". Totul se misca: dulapurile si cutiile o iau singure din loc (vitrinele din Noaptea de la spartul tîrgului, de pilda, coregrafia zidurilor miscatoare din Masura pentru masura, spectacolele lui de la Craiova, ori platformele calatoare din Faust-ul de la Sibiu), obiectele scenice capata viata (o veche masina de cusut Singer porneste "singura", lansîndu-si aria tacanitoare în Uriasii muntilor de la Iasi). Scenografia "joaca" odata cu actorii. Pentru Purcarete, pregatirea spatiului e "o functie organica a spectacolului". Perceptia asupra ei e vizuala, plastica, fotografica. Ii plac schimbarile, transformarea.

Pentru Noaptea Walpurgiei din Faust zice ca s-a inspirat "din bîlciul de la Bolintin". Bîlciul e un circus mundi în care visele, uneori cosmaresti, se amesteca straniu cu realitatea. Alternanta static-dinamic e esentiala. Spa­tiul de joc e elasticizat, fiind extins imaginar dincolo de limitele fizice obisnuite. Actorii vin întotdeauna "de undeva", si sînt sfatuiti: "Pastrati legatura cu locul atunci cînd el nu e vizibil, faceti-l perceptibil pentru privitor. Avem din start doua universuri: «aceea/acolo» de unde vin personajele, «aceasta/aici» unde totul e posibil. E un spatiu pe care îl auzi si îl simti chiar daca nu îl vezi". E un spatiu deschis, activ.

"Un spectacol teatral este asemenea unei compozitii muzicale". Referintele muzicale sînt abundente la Silviu Purcarete, iar teatralitatea muzicii are o arie semantica mult mai larga decît fragmentele care compun ilustratia muzicala. E vorba despre întregul spatiu sonor. Adica tot ce înseamna muzicalitatea respiratiilor, a tacerilor si pauzelor; a vocilor care rostesc vorbele, care rîd în tril, isteric sau chicotit. "Muzicalitatea vine si din taceri, din pauzele firesti, care marcheaza, care instaleaza momentul urmator".

Silviu Purcarete are umor. Cînd poantele sînt bune, se amuza, rîde pe tacute, dar sanatos. Cînd nu iese cum ar trebui, strecoara o ironie: "Sa n-o facem perfecta de la început!" Cînd distributia exagereaza, reaseaza calm, dar ferm lucrurile: "Asta o s-o facem data viitoare, cînd o sa lucram «Faust se întoarce»!"