Arte

 „Carieră fără dragoste nu se poate. Nu poți să fii performant fără să iubești ceea ce faci”

 

Oltița Cîntec, teatrolog, conferențiar la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”, directorul artistic al Teatrului „Luceafărul”, curator al Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, mama Mălinei și a lui Vlad, așa arată o sumară descriere a unei doamne a Iașului, care a avut răbdarea, amabilitatea și timpul de a ne oferi un interviu care poate fi oricând un model pentru orice tânără care își dorește să aibă o traiectorie frumoasă în viață.

– Dacă ar fi să fiți portretizată într-un tablou, cum v-ar plăcea să aratăți? Cum v-ați imagina portretul dvs imortalizat pe o pânză?

– Ca un om oarecare. O persoană cu calități si vulnerabilități, cu trăsături care pentru unii ar părea însușiri pozitive, pentru alții ar fi cusururi. Un tablou îndrăzneț ca tehnică plastică, întrucât ca teatrolog îmi plac formele inovative, o reprezentare tonică. Un portret care să atragă ochiul ce-l privește, nu pentru că mă reprezintă pe mine, ci pentru că îi transferă emoție, îl pune pe gânduri, îi spune ceva.

– De ce ar fi să acceptați o astfel de provocare?

– Eu speram că în logica discuției, de la tablou să trecem la statuie! Glumesc, evident!

– Cine este dna Oltita Cîntec? Cum v-ați ales profesia? Ce v-a adus profesia? Ce pierderi ați avut din cauza ei?

– Cred ca profesia m-a ales pe mine. Știu că lumea vrea istorii spectaculoase despre vocație, întâlnirea cu meseria, însă la mine a fost cumva firesc. Esențial e să descoperi ce anume ți se potrivește, pentru ce anume ai calități pe care să le șlefuiești prin studiu și exercițiu continue. Am spirit critic. Uneori dă pe-afară! Am condei, mi s-a spus încă din liceu, dar știam deja acest lucru. Am înclinații artistice, dar și gândire logică, un obiect de studiu care mi-a plăcut enorm (la bacalaureat am luat 10 la matematică!). Detest rutina. Sunt frontală, spun adevărul, iar frontalitatea asta deranjează adesea, mă face antipatică. Caut să fac mereu lucruri noi, care nu s-au mai făcut, pe care nu le-am mai făcut. Sunt o fată născută la țară, la Deaj-Mureș, unde-am trăit pînă la 7 ani, școlită la oraș, independentă, obișnuită să-și rezolve singură problemele. M-am format la Târnăveni și la Târgu Mureș, sunt o ardeleancă pe care viața a aruncat-o la Iași. Îmi place să călătoresc, călătoresc mult, aș face-o și mai mult dacă s-ar putea. Am o curiozitate insațiabilă, vreau să pătrund în miezul lucrurilor, să le descopăr. Nu mă las până nu le pricep, până nu articulez rațional mecanismele care le pun în mișcare. Am spirit de observație, atenție distributivă, abilitatea de-a face sinteze. Sunt multifuncțională. Și, îmi place să cred, am un suflet mare.

– Sunteți un om activ în domeniul carității. V-a ajutat statutul de femei doar doar proiectele au contat?

– Cred din adâncul ființei mele că oamenii vulnerabili trebuie ajutați. Iar în cele mai generale linii, aceștia sunt copiii și persoanele în etate. Spre ei mi-am îndreptat atenția atunci când m-am raliat unor campanii caritabile. Să faci un bine și mai ales să nu te bați cu pumnul în piept că ai făcut-o, să nu aștepți nimic de pe urma a ceea ce ai dăruit (că e un zâmbet, o vorbă bună, ceva dulce, o haină care să țină de cald etc.) e vital. E normal. Dar să o faci în mod special, adică dedicat, nu oferind ceva de care tu nu mai ai nevoie. A dărui e în sine un act complex. Nu înseamnă numai să cumperi și să oferi ceva. Presupune să știi câte ceva despre oamenii aceia, adică ce le lipsește, ce le-ar plăcea să primească, ce i-ar surprinde, ce i-ar bucura. Nu e doar ″uite, luați și voi astea″, ca să mă simt eu bine. A dărui e, pe de o parte, despre cei pe care dorim să-i ajutăm, să-i facem puțin mai fericiți. Iar pe de altă parte e despre noi, despre capabilitatea noastră de-a fi generoși, empatici. E multă nevoie de așa ceva.

– V-ați simțit vreodată marginalizata din cauza statutului de femeie? Ce ați făcut in acel moment

– Nu neapărat! Sau n-am privit io lucrurile din poziția de …victimă. Am acționat mereu, n-am permis unor situații să mă demobilizeze. Depinde foarte mult cum tratezi lucrurile, cum te poziționezi. Cred că mai degrabă în copilărie mă irita când auzeam remarci separatiste de tipul ″tu du-te și stai acolo, cu fetele!″ ori ″ah, asta nu-i pentru fetițe″, inclusiv când era vorba despre culoarea unei rochii sau purtatul pantalonilor.

– Trăim într-o lume provocatoare, plină de nedreptăți. Care a fost cea mai mare nedreptate și cum i-ați făcut față?

– Nedreptăți? Păi din astea sunt tot timpul! Cea mai mare? Zău, nu știu. Și-apoi cred ca percepem diferit nedreptățile și-n funcție de etapa vieții în care ni se întâmplă. De vreme ce nu-mi amintesc, se vede că n-a fost niciuna care să mă marcheze. S-au încadrat în limitele suportabilului.

″Rău″ e un substantiv neutru. Zicem ″rău″, dar există și varianta feminină, ″răutate″, deci nedreptatea e distribuită în ambele genuri.

– Se vorbeste multe despre discriminarea feminină. V-ati simțit vreodată discriminată în raport cu domnii? Sau poate cu unele doamne? Cum a fost acel moment?

– Există fără îndoială discriminare de gen. România e o țară în care misoginia atinge, din păcate, cote ridicate. Și merge de la glumițe care ironizează femeia ori o reduce la capacitățile reproductive sau casnice pe care le-am avea în fișa postului, la gesturi și atitudini pe care alte societăți le consideră hărțuire. De tipul privirilor languroase, fluieratului pe stradă, luatului de după umeri, de după mijloc, gesturi chipurile prietenoase, tandre, însă care în esență reprezintă o obiectualizare a feminității. Nu e numai vina bărbaților aici, e și vina noastră, a femeilor. În primul rând, pentru că le acceptăm. Că nu replicăm atunci când ni se întâmplă. Că râdem la poantele de tipul acesta. Că, unele, ne simțim flatate de ″atenția″ de acest tip. Să nu fiu înțeleasă greșit, e normal să acceptăm un compliment venit dinspre partea masculină, dar există niște limite dincolo de care nu e bine să mergem. Eram zilele trecute la piscină, inițial nici nu mi-am dat seama că erau numai domni. Io mă dusesem să înot, nu să fac statistici dacă merg mai mulți bărbați sau mai multe femei. Apare o doamnă și îmi spune ″vai, ce bine că sunteți și dumneavoastră aici!″ Inițial n-am înțeles  la ce se referea și am întrebat-o ″De ce spuneti asta?″ ″Ca să nu fiu singura femeie de aici!″ Ține, adică și de abordarea noastră, iar asta se face prin educație. Uite, să mai dau un exemplu, e simpatic! Când eram mică, voiam să șuier și io ca băieții, cu degetele în gură, dar mama a fost împotrivă să învăț. Nu pentru că nu mi-ar fi folosit la nimic, ci pentru că ″nu-i frumos pentru o fată″. Acuma învăț să fluier așa, ca să pot chema mai ușor un taxi! Sau să fluier și io înapoi, dacă mă fluieră cineva pe stradă. Adică cu o utilitate practică. E, de altfel, și un excelent exercițiu respirator. Stimulează plămânii!

Nu consider că trebuie să ne educăm fetele într-un anumit fel, iar băieții altfel. Copiii trebuie învățați de mici că cele două genuri care structurează viața sunt diferite, fără grade generice de superioritate sau inferioritate. Și nu sunt nici fan al cotelor de gen impuse obligatoriu. Deși ele pot reprezenta un start al schimbării procentajelor în anumite domenii.

– Sunteți o feministă declarată!

– Da, însă nu una radicală, nu-mi voi arde niciodată sutienul în piața publică, nu voi proclama supremația femeilor, ar fi o exagerare contra-productivă. Sunt o feministă echilibrată, dar militantă. Cred în complementaritatea genurilor și, mai presus de orice, în egalitatea de șanse. Feminismul nu-l văd ca pe o întrecere cu bărbații, e un nonsens. Natura ne-a creat diferiți, dar asta nu înseamnă că femeile sunt mai prejos. Sunt convinsă că și doamnele și domnii pot contribui prin ceea ce fac la bunul sau răul mers al lumii, într-un parteneriat care să valorifice diferențele. Io sper, la bunul mers al mers al lumii.  Uite, exemple legate de războiul din Ucraina, care ne zguduie existențele. Se tot vorbește zilele acestea, când agresiunea lui Putin tulbură liniștea lumii, despre curaj, băbăție, oameni de stat. Să spunem în acest context că cinci femei sunt ministre ale Apărării/Forțelor Armate în țări membre UE – Ludivine Dedonder (Belgia), Florence Parly (Franța), Christine Lambrecht (Germania), Kajsa Ollongren (Olanda), Margarita Robles (Spania). Să pomenim și de voluntarele din armata ucraineană. Și să remarcăm tenacitatea miilor de femei care și-au luat pruncii în brațe, au înghesuit ce-au apucat în câteva bagaje și străbat vitejește zeci de mii de km ca să-i salveze. De multe ori “a lupta” înseamna “a proteja”.

– Care au fost momentele marcante în cariera dvs? Cât ați muncit să ajungeți în acest punct? La ce ați renunțat?

– Prima cronică. Prima polemică. Prima carte. Primul proiect teatral. Doctoratul. Prima ediție de Festival Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași, un proiect pe care îl curatoriez de 15 ani și de care sunt foarte mândră, pe care l-am dăruit acestui oraș care l-a primit așa cum am sperat, cu brațele, inimile și mințile deschise. Cât am muncit? Cât a fost necesar. Adică mult. Foarte mult. Performanța, spre care tind întotdeauna, nu vine singură. O atingi, e o cursă lungă, un maraton.

– Familia, cariera, copiii… Cum ați integrat acest roluri în viața dvs?

– Sunt polii vieții mele, personale și profesionale. Vlad și Mălina, în ordinea venirii lor pe lume, sunt lumina ochilor mei. Cele mai importante ființe de pe planetă. Doi oameni frumoși și buni care au dat sens vieții mele. Prin ei voi continua să exist într-o anumită măsură și după ce voi părăsi terestrul. Am integrat firesc aceste roluri, mă motivau. Nu m-am temut nicio clipă că nopțile nedormite îmi vor scădea randamentul profesional sau că maternitatea cu toate etapele ei va lăsa urme ireversibile pe corpul meu. Reușitele în carieră contează, indiscutabil, arată că faci bine ceea ce faci. Dar fericirea pe care ți-o aduc ființele pe care le-ai purtat în tine și pe care le-ai modelat cum știi tu mai bine nu se compară cu nimic altceva. Și cariera și copiii arată că n-ai trecut degeaba pe aici, pe Pământ. Cum am păstrat echilibrul? Cu răbdare. Cu încăpățânarea cu care fac lucrurile în care cred. Cu tenacitatea de-a realiza totul cât mai bine. Așa am fost educată acasă în Ardeal, să fiu activă, implicată, să nu ″lucru de mântuială″.

– Dragoste sau carieră? Ce ați alege la un moment de răscruce?

– Păi carieră fără dragoste nu se poate. Nu poți să fii performant fără să iubești ceea ce faci. Nu se poate fără pasiune, fără să arzi.

– Într-o lume a divergențelor, în care domnii par să domine, ce rol vă oferiți? Și de ce?

– De pacificator. Și dacă asta nu-mi reușește, de luptător în tabăra celor nedreptățiți, a celor neajutorați. Curajul nu mi-a lipsit niciodată și, de multe ori, am sfidat prejudecățile. Nu mi-a plăcut să stau aliniată într-un rând. Sunt un camarad, mă implic, susțin, mișc lucrurile. Sunt un om de acțiune.

– Dacă mâine ar fi să schimbați lumea, ce ați face?

– Aș încerca să fac exact ce fac și în prezent: m-aș strădui să o fac mai bună. Să nu mai existe atât de multe probleme, să nu mai existe atât de multă suferință. Să pansez sufletele rănite cu frumusețea artei și prin efectele generozității să le readuc un zâmbet pe buze. Sunt acțiuni curative.