Lifestyle

Încântat de cunoștință

În colțul clasei, așezat în genunchi pe un pat de coji de nucă, Aurel sau Aiurel, cum îl strigau colegii deseori. Nu înțelegea cum de a ajuns acolo și ce are de făcut.

Când l-a trimis la școală mămuca, așa mic și pricăjit, cu ochii lui albaștri conținând doar mirare, i-a spus clar și răspicat:

– Să fii cuminte și să înveți!

Ce făcuse altfel decât îi spusese mama? Cojile nu îl dureau prea tare sau, în orice caz, nu mai tare decât privirea plină de mustrare a mamei. Precis învățătoarea îi va povesti despre asta. Și el tot nu poate pricepe despre care “asta” e vorba, de fapt. Ce a făcut greșit? Nu înțelegea prea clar nici unde se afla. Ce reprezenta locul acela? De ce alte degete la fel de mici ca ale lui se îndreaptă amenințător spre el, împingând aproape asemenea privirii mamei? De fapt, cine e el? Cine e mama? Și cine sunt acei oameni mici, cu degetele lor? Ce treabă are el cu toate acestea? Cum a ajuns el aici?

Lasă un oftat scurt să iasă și observă o mică ființă, ca un abur albastru, părăsind-i trupul plăpând împreună cu sunetul eliberator.

– Ce ești tu? întrebă curios Aurel. Nu te-am mai văzut până acum.

– Sunt Tristețea ta și m-am născut astăzi pentru prima dată. Am să mă mai nasc de multe ori în viața ta, iar tu ai să mă eliberezi ori de câte ori vei simți nevoia.

(început pentru “Când le ai pe toate”)

Laura Pruteanu

Despre ea, Laure spune că: Sunt. Înainte de nume, de funcție, de statut, de absolut orice, pur și simplu sunt. Departe de a fi perfectă în vreo privință, dacă după “a fi” mai poate încăpea ceva, atunci pot spune că sunt întreagă.

P.S. Textul a fost redactat în Workshop-ul de scriere creativă inclus în Proiectul TRAI – Ateliere de artă interioară, inițiat de psihoterapeutul Ana Băianu