Arte

Există tot felul de fenomene de cancel culture în diferite părți ale globului

Dialog cu actorul Ionuț Caras, de la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj, regizorul spectacolului „Șoptitorii”, o instalație umană vie prezentată la Festivalul Internațional de Teatru pentru Tineri de la Iași

Ce-ați spune dacă într-o zi ați rămâne fără glas și tot ceea ce ați dori să rostiți ar fi blocat în memorie? Ce ați spune despre voi? Cum v-ați putea apăra poate în fața unor acuzații? Sau cum ați putea rosti declarații de recunoștință ori de iubire? Ce ați spune dacă vocea voastră ar fi încredințată unei alte entități care ar putea vorbi doar în șoaptă? Nu e greu de imaginat un astfel de scenariu, dar e greu ca o reprezentație croită după astfel de gânduri să poată fi pusă în scenă. Și totuși, se poate. Coordonat de ieșeanul Ionuț Caras, lector universitar și actor al Teatrului Național din Cluj, spectacolul instalație umană „Șoptitorii”, prezentat la cea de-a XV-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI), a răspuns cu succes propunerii Cluj Future of Work și Centrului Cultural Clujean de a imagina artistic viitorul felului în care ar fi posibil să muncim.

– Într-o lume distopică, ar fi posibil ca actorul să devină un depozitar al textelor pierdute, al cuvintelor interzise…

– Exercițiul de imaginație a fost unul dintre punctele de plecare al unui performance, al unei instalații vii cu actori. A rezultat în urma câștigării, la Cluj, a unui proiect european, care avea ca temă de căutare ideea de muncă în viitor, mai ales a artistului. Așa mi-am construit conceptul, proiectându-mă într-un viitor ipotetic de peste 50-100 de ani. În acel timp, ca urmare a unei tehnologizări excesive, a unei cenzuri din ce în ce mai puternice, actorii vor fi niște depozitari ai unor texte pierdute, adică vor fi din ce în ce mai puțini și vor ști pe de rost texte uitate. Asta poate pentru că lumea nu va mai citi atât de mult, foarte multă literatură va fi interzisă sau cenzurată. Desigur este o utopie, dar acesta a fost punctul de plecare al proiectului nostru.

– Tehnologizarea excesivă se vede și cu siguranță va fi și mai mult decât este acum. Avem și cenzură, deși vorbim despre libertatea cuvântului?

– Ooo, nu aș fi atât de sigur că avem dreptul să spunem tot ceea ce dorim și tot ceea ce gândim. Există tot felul de fenomene de cancel culture în diferite părți ale globului. Cel mai recent exemplu, care pe mine mă frapează și mă surprinde în mod neplăcut din cauza războiului din Ucraina, care este o oroare, este să interzicem cultura rusă. Nu văd ce legătură ar avea tancul cu romanul „Crimă și pedeapsă”. Mi se pare că mergem prea departe și că este periculos. Avem cenzură în diferite părți ale globului – în SUA se interzice un anumit comportament sau un discurs, în Statele Arabe se interzice altceva. În Europa se interzice, mai nou, cultura rusă.

– Ei bine, în viitorul utopic, actorul va avea ca misiune să-și recapete vocea. Cum va face acest lucru, precând de la premisa că îi va fi redusă mult ca intensitate?

– Încăpățânându-se să existe, să lucreze și să vorbească, adică să spună și să ducă povești mai departe, un alt fenoment pe care îl observ. Poate mai cu seamă în rândul tinerilor – din cauza unei dependențe periculoase de tehnologie, interesul pentru a asista la acte culturale, spectacole de teatru, concerte, scade. Cititul pierde din interes, bibliotecile se închid, librăriile vând ceai și săpunuri… Este o transformare riscantă, cred eu. Nu mai spun de educația în sine, de cum arată acest domeniu, cel puțin la noi. Cred că actorul este cel puțin dator, dacă meseria este pentru el mai mult decât un loc de muncă de unde ia un salariu, să mențină vie o anumită flacără.

– Făcând acest lucru chiar și șoptind…

– Da, chiar și în acest mod. Ajungem astfel la spectacolul pe care l-am prezentat la Iași – „Șoptitorii”. Noi l-am construit în pandemie, o perioadă care ne-a influențat modul în care l-am realizat. Acel timp a fost un soi de alienare care ne-a însoțit în conceperea spectacolului legat de multe atitutudini și lucruri apărute în ultimii doi ani – distanțe, atingeri, măști. Dar chiar și șoptită, firavă fiind, vocea ar putea fi auzită.

– Șoaptele pot fi auzite?

– Da, de multe ori le auzim mai bine decât urletele. Într-o lume plină de urlete, de gălăgie, de știri false, trăind într-un carusel amețitor și zgomos așa cum este secolul actual, cel puțin până la acest moment, cred că este bine să facem liniște în jurul nostru, măcar din când în când, și să folosim șoapta.

– Ați jucat acest spectacol de două ori la Iași. Cum a fost primit de către tineri?

– L-am jucat o dată în foaierul Teatrului „Luceafărul”, apoi la Colegiul Național, în prezența a peste 70 de elevi și profesori. Am revenit cu drag în colegiul pe care l-am absolvit în anul 2000. Revenirea a fost foarte emoționantă, am avut și câteva întâlniri cu elevi, am vorbit cu ei, le-am răspuns la întrebări. A fost foarte emoționant și îmbucurător pentru mine că au venit. Mă gândeam la promoțiile trecute și am început să fac comparații, să găsesc legături între ele. Mi se părea că noi, în anul 2000, eram puțin mai vocali și mai rebeli, sau cel puțin cei asumați grupului din care făceam eu parte. Acum am găsit la adolescenți un fel conformist de viață și desigur nelipsita dependență de telefoane, pe care o avem cu toții și care, până la un punct, este firească. Mi-a plăcut dialogul cu ei, mai ales unele întrebări profunde și coerente, expuse într-un limbaj foarte bine pus la punct.

– Ce întrebare v-a surprins?

–  (zâmbește) „Dacă am avut un mare regret în timpul liceului?”. Această întrebare m-a descumpănit ușor și am răspuns că nu am avut un singur moment de regret, ci mai multe, mai mici sau mai mari. Unul dintre ele a fost legat de învățătură și le-am spus tinerilor că dacă poate aș fi muncit mai mult la anumite materii sau în anumite zone aș fi putut avea alte rezultate. În același timp, este cumva ciuda, interesant, dar așa le așază viața pe toate, am muncit mult la materiile care îmi plăceau și m-au adus unde sunt acum. Nu puteam învăța unele lucruri doar pentru că mi se pretindeau.

– Și dacă tot am plecat într-o călătorie în trecut, v-ați dorit mereu să fiți actor?

– Nu. Gândul s-a cristalizat în liceu. Eram în trupa de teatru coordonată de doamna Lotus Havârneanu, unul dintre prietenii care ne însoțeau la școală. Nu consideram că ne este profesoară în sensul clasic și rece al cuvântului. Poate nu întâmplător am păstrat legătura cu domnia sa. Eu eram în trupa liceului, am avut o colaborare cu Teatrul Național, am intrat în acel mediu, m-am împrietenit cu actorii. Îmi amintesc cu drag de momentele în care stăteam la povești cu regretatul maestru Petrică Ciubotaru. Ei bine, toate aceste întâmplări au făcut ca microbul actoriei să ocupe teritorii tot mai mari din mine.

– Și să cucerească mult teren. Ați venit la Iași, la FITPTI, un festival devenit deja un reper. Cum a fost?

– Mi-a plăcut la festival, m-am bucurat mult că am venit. Teatrul din Cluj, unde activez, a venit cu două momente – „Șoptitorii” și „O scrisoare pierdută”, spectacolul Adei Milea. Ce să spun? A fost frumos și sigur vom reveni.

A consemnat Maura ANGHEL