Arte

„Închide ochii și ai să vezi mai bine”

Dialog cu Oana Popa, regizorul primei reprezentații complet accesibilizate pentru toți copiii cu dizabilități

Festivalul Internațional de Teatru pentru Tineri (FITPTI) derulat la Iași a adus, în premieră, și un spectacol pentru persoanele cu dizabilități. Propus de către Asociația de dezvoltare personală „Grigore Popa” București, fondată de Oana Popa, strănepoata patronului spiritual al UMF Iași, spectacolul „Închide ochii și ai să vezi mai bine”, parte a proiectului „Școala de joacă”, este o adaptare după „Povestea seminței”, scrisă de Dumitru Radu Popa și dedicată copiilor care vor să înțeleagă mai bine lumea în care cresc. Spectacolul a fost complet accesibilizat pentru toate categoriile de dizabilități, ceea ce a reprezentat o mare provocare pentru Oana Popa, alături de care am pătruns într-o lume foarte puțin cunoscută și acceptată.

– Din nou la Iași. Cum a fost la FITPTI?

– La Iași a avut loc cel de-al 17-lea spectacol, a fost uluitor, fascinant, onorant. Totul a fost alăturat și amintirii străbunicului meu, profesorul Grigore T. Popa, patronul spiritual al UMF. Eu nu am niciun merit în acest sens, sunt recunoscătoare Universului că vin dintr-o asemenea sămânță. Ce pot eu să fac este să duc mai departe, în felul meu, ceea ce străbunicul și-a dorit pentru țară, penrtru națiune și oamenii ei, adică să ne fie mai bine și să putem judeca limpede. Cu spectacolul ne mișcăm foarte greu, având în vedere că nu este foarte dorit, nu este sustenabil de către teatrele și instituțiile culturale de stat. Nu vinde și nu este despre bani, ci despre suflet, este doar despre a face bine în jur, despre a ne integra, a ne accepta și a avea curajul de a spune DA. Ei bine, nu toată lumea are acest curaj și foarte puține teatre de stat ne-au acceptat. Mai exact, cele din Iași, Timișoara și Craiova, plus UNATC și Centrul Cultural Marghiloman din  Buzău. Ei au înțeles că acești copii există, că au aceleași nevoi ca și noi și au dreptul la cultură și actul cultural în egală măsură ca și ceilalți. Și teatrele independente ne-au deschis ușa – Teatrul în Culise, Unteatru și Teatrul Apropo (în festival). Publicul ne vrea, este nevoie de noi.

– Provii dintr-o familie de renume, dar nu ai ales Medicina, ci teatrul

– Nu am făcut Medicină, m-am ferit cât am putut de școli complicate… Cât despre teatru, a fost invers. Am postat de curând o fotografie cu singura fiică în viață a lui Grigore T. Popa, Marlena, unul dintre exemplele deturnării blazonului familiei. Când toată lumea făcea târâș pe coate sau balet subacvatic, cum zic eu, ca să dea admitere la Medicină, crezând că geniul se ia prin facultate și că vei fi cel puțin la fel de deștept ca Popa, Marlena s-a urcat pe motor și s-a dus la 2 Mai, pe atunci nu era Vama Veche. Fratele ei, Tudorel, a încercat să țină blazonul familiei, dar a ajuns unul dintre cei mai iubiți actori de teatru radiofonic pentru copii. În generația următoare, niciunul nu a făcut Medicină. Tatăl meu, Grigore Popa, a fost regizor și fondatorul primului teatru independent și de avangardă (cum era mai rău) din România. Este vorba despre Teatrul Studențesc Podu. Unchiul meu este regizor de film, trăiește în Germania, iar următorul din familie este scriitor, Dumitru Radu Popa, cel care a semnat textul spectacolului. Maria Magdalena Popa este filolog, scriitor. Niciunul nu a făcut nimic ce ține de Medicină și evident că generația mea ce putea să facă decât ceva din artă? Eu sunt actor păpușar, mai am un văr care cântă la chitară. Suntem mai toți artiști.

– Ai fondat un teatru independent. Cum este să fii actor într-o astfel de formulă?

– Nu este greu, ci înfiorător!!! Eu am fondat o trupă de teatru independentă, un ONG care să ducă mai departe numele lui Grigore T. Popa. Am lansat un proiect intitulat „Școala de joacă”, prin care vreau să întorc copiii la meșteșug pentru că degeaba dăm în butoane dacă nu știm să facem nimic cu mâinile. Mai am un proiect și mai mare, „Caravana de joacă”, prin care vreau să-i învăț pe cei mici jocurile copilăriei mele, de teamă ca nu cumva să pierdem acei ani. Spectacolul adus la FITPTI este cel mai recent proiect al meu, l-am făcut în pandemie dintr-o frustrare că nu puteam merge la „Școala de joacă împreună”, în care o dată pe săptămână aveam acțiuni și cu copiii cu dizabilități. Practic, a fost primul proiect care a deschis porțile incluziunii, prin care am demonstrat că autismul nu este contagios, că toți copiii se pot juca foarte bine împreună și că nu au nicio problemă în acest sens. Singurii vinovați suntem noi, adulții, noi avem prejudecăți. Ei bine, în pandemie nu am mai putut face acest lucru, iar online ar fi fost imposibil așa că m-am înscris la un master, la Regie teatru de animație (evident, online), ca să pot realiza acest spectacol.

 – Pentru care ai învățat și limbajul semnelor…

– Da, m-a ajutat mult și colega mea Lavinia Chițu, copil CODA. Provine dintr-o familie surdă, ea fiind singura care aude. Pentru Lavinia, limbajul semnelor este cel matern. Este și singura din țară care știe să traducă muzică pentru surzi. Este un fenomen în echipa mea, la fel cum a devenit și această mică povestioară, gândită ca un spectacol pentru toți, cu accesibilizare pentru publicul cu dizabilități. Asta include accesibilizare cu limbajul semnelor românești, pentru că ele diferă de la o țară la alta, și interpretare narativă pentru nevăzători. Pe lângă aceste două accesibilizări, am mers mai departe, în ciuda opreliștilor. Am încercat să văd care sunt nevoile celor care au dizabilități neuro-cognitive, neuro-senzoriale. Vorbim de autism, ADHD, epilepsie, sindrom Down și multe alte afecțiuni. Adunând toate dizabilitățile, am văzut care este punctul comun și am mers pe principiul că spectacolul poate fi accesibilizat în totalitate.

– Din câte știu, este o premieră în România. Cum ai reușit?

– Eu am urmat cursuri în străinătate, am citit foarte mult despre accesibilizare, nici peste hotare nu se face totul la modul integral. Este mult prea dificil să aduci toate dizabilitățile la un loc și mult mai complicat. Este mai simplu să lucrezi secvențial, pe diferite afecțiuni – astăzi pentru nevăzători, mâine pentru surzi, poimâine pentru autiști, apoi pentru cei cu sindrom Down. De ce? Pentru că ei se manifestă diferit. Mai mult, se pot augumenta mai multe dizabilități în același timp și atunci apare haosul, teoretic vorbind. Practic, dacă faci o geometrie a sălii și îl așezi pe fiecare la locul lui, unde nevoia îi este satisfăcută, lucrurile se simplifică. Dacă sunt respectate și anumite norme de comunicare, spectacolul decurge foarte bine.

–  La Iași ați reușit să-i aduceți pe toți împreună.

– Da și nu doar în unul, ci în două spectacole. Dimineață am jucat la Centrul Cultural „I.I. Mironescu” al UMF, iar după-amiază la Teatrul Luceafărul. La prima reprezentație am gestionat și un moment mai dificil al unei fetițe, iar situația a determinat publicul și pe curatorul festivalului, Oltița Cîntec, să afirme că nu este doar un spectacol, ci un fenomen terapeutic. La final, i-am lăsat pe copii să interacționeze cu păpușile cât au dorit pentru că au nevoie, la fel ca și noi. Și noi ne dorim să atingem personajele de pe scenă. Nu este nimic ieșit din comun, doar că la ei această nevoie este mai accentuată, iar datoria noastră este să avem suficientă răbdare cu ei.

– Ești actiță, obișnuită cu scene mai confortabile. Cu siguranță mulți s-ar întreba de ce ai ales să lucrezi în acest domeniu provocator al copiilor cu nevoi speciale?

– Uite, aici m-aș putea lega de brandul Popa – cam așa era și străbunicul meu, un om foarte altruist și foarte empatic, dar nu mă voi duce în acea zonă, ci înspre unele amintiri. În urmă cu 14 ani, în viața mea a venit Olga, fetița prietenilor mei de la Asociația „Supereroi printre noi”, care a apărut o dată cu micuța născută cu o afecțiune psiho-locomotorie fără diagnostic. Împreună cu părinții ei, care îmi sunt prieteni dragi, am croit împreună un drum prin care să-i oferim șansa de a crește printre copiii tipici. Am dorit să demontăm toate miturile potrivit cărora cei cu dizabilități i-ar afecta pe ceilalți. Ruxandra Mateescu s-a luptat pentru accesibilizarea proiectelor culturale pentru că a vrut să-i dea o educație cât mai aproape de cea normală. A fost prima care a accesibilizat filmele, a inventat o metodă de învățare prin muzică clasică. Olga a fost primul copil cu dizabilități cu care mă jucam în gașca mea de prichindei, apoi a venit Ingrid și acum s-au adunat 25 de micuți cu diferite nevoi speciale. Când ai așa un grup, înveți să-i ajuți ca să poți intra în lumea lor.

– Și așa s-a ajuns la teatru?

– Da! Am accesibilizat acest proiect pentru că nimeni din țară nu respectă Legea 448, care spune că autoritățile au obligația să faciliteze accesul persoanelor cu handicap la evenimentele educative, culturale, sportive și turistice. România s-a angajat încă din 2006, printr-o convenție a Uniunii Europene, să accesibilizeze instituțiile. Am rămas în urmă cu respectarea acestor norme. Există o prioritate foarte limitată acordată culturii pentru persoanele cu dizabilități în cadrul politicilor publice.  Instituțiile și scenele culturale sunt greu accesibile, oferta de evenimente și produse culturale legate de dizabilități este extrem de limitată, iar sprijinul pentru persoanele cu dizabilități ca producători de cultură este foarte redus. La Iași, ne-am bucurat de de invitația la FITPTI  și ne-am bucurat de că Oltiței Cîntec a spus că va încerca să faciliteze accesul copiilor cu nevoi speciale la spectacole prin aceste accesibilizări.

– Lucrul la un astfel de spectacol este total diferit.

– Mai mult, dărâmă toate clișeele învățate în școală așa încât a fost o reală aventură pentru mai tinerii mei colegi. Andrei Cristea este colegul care a învățat în timp-record o altă meserie, cea de interpret narativ pentru nevăzători.

În rest, noi toți ceilalți a trebuit să renunțăm la „așa trebuie”, „așa se mânuiește” sau la „așa e regula”. Într-un astfel de spectacol, publicul face regulile, iar noi, actorii am venit doar cu talentul și cu un munte de empatie, acceptare și răbdare. Astea au fost cheile spre lumea lor. Și asta face ca acest spectacol să fie atât de diferit.

Oana Popa, strănepoata savantului Grigore T. Popa, este actriță, regizor de teatru de animație și păpușar. Spectacolul „Închide ochii și ai să vezi mai bine”, adaptare după „Povestea seminței”, scrisă de Dumitru Radu Popa, este  lucrarea sa de disertație la Masterat. Potrivit poveștii, o mică sămânță îi duce pe copii în lumea plantelor și a animalelor. În drumul ei întâlnește tot felul de personaje care îi dau anumite lecții despre Empatie, Dragoste de aproape, Grijă, Neuitare, Cunoaștere, Speranță.

A consemnat Maura ANGHEL

 

 

Alexandra Pribeagu – Sămânța de nap, Fluturele

Nuța Ilie – Omida, Ffurnica, Vântul, Floarea bătrână

Varinia Mitrea – Buburuza, Mama, Libelula și Ajutor picioare hârciog

Taisia Orjehovschi – Hârciog, Mătrăgună

Oana Popa – sămânța, floarea tânără.

 Interpretare limbajul semnelor române – Lavinia Chițu

 Intepretare narativă (nevăzători) – Andrei Cristea

 Scenariu și regia: Oana Popa

 Asistent regie: Taisia Orjehivschi

 Coordonator proiect master: Gabriel Apostol

 Muzica : Iulian Vrabete

Versuri: Oana Popa, Iulian Vrabete, Alexandra Pribeagu

 Mișcare scenică : Nadia Dimitriu

 Scenografie: Andrea Maria Pana

 Schițe păpuși : Clara Dărângă

 Accesibilizare public: Ruxandra Mateescu ( Asociatia Supereroi printre noi)

 Accesibilizare sunet/lumini – Alin Halatiu (Asociatia Help me be a rockstar) ; Mihaela Gheorghe.

 Partener principal al acestui proiect: Asociatia Magic.