A fost odată ca niciodată un Hoț care trăia într-o lume mică, strâmtă, în care aproape toți se cunoșteau între ei. Nici nu ar fi avut cum să fie altfel, lumea lor fiind ca o cutie închisă. Știa aproape totul despre cei din jur – unde muncesc, când iubesc, ce le place, ce îi mâhnește. Hoțul credea că îi este bine în lumea lui, chiar dacă uneori se simțea sufocat și parcă se izbea de aceleași colțuri sau mergea pe aceleași drumuri. Chiar dacă îi cunoștea pe cei din jur, se simțea uneori singur și crezând că așa îi va aduce pe toți mai aproape de el, a început să le facă pe plac. Cerșind sau furând, tot cam pe-acolo era. Azi o lingușeală, mâine un zâmbet, poimâine un gest de ajutor… Nu-și dădea seama că, de fapt, el fura de la el, din timpul pe care Universul i-l oferise.
Toate au mers bine până într-o zi când lumea aia mică și strâmtă s-a spart în mii de bucăți, lovită de un trăsnet. Cumva, se repetase povestea potopului lui Noe, doar că focul luase locul apei. Nedumerit, Hoțul s-a uitat în jur și a văzut prăpădul, din care unii încercau să facă o altă lume. Cei mai curajoși au luat bucățile mari, cei mai mărunți sau mai temători au adunat cenușa pe care unii au transformat-o în cărămizi. Altora li s-a scurs printre degete…
Obișnuit cu lumea lui, în care totul era ușor de ghicit, Hoțul nu-și găsea locul, nimeni nu-i mai spunea cum să trăiască. Era precum o pasăre într-o colivie deschisă – nu știa că poate să zboare. Atunci a început să facă tot ceea ce știa el mai bine – să fure, să cerșească. Dragoste, admirație, prietenie de la cei din jur despre care nu știa că, de fapt, erau plătite cu secunde din Timpul său. Pe toate le-a ascuns într-o clepsidră, gândind că-i vor fi de folos, dar ce să vezi? Clepsidra se golea pe măsură ce o umplea și era firesc fiindcă nu erau ale lui, ci ale altora. Erau trăirile lor, nu ale lui. El doar le furase. Totul a luat sfârșit într-o noapte când l-a visat pe Omul de Tinichea, care l-a întrebat unde este inima lui și pentru ce bate. Hoțul s-a trezit speriat, a dus mâna la piept și a răsuflat ușurat – inima era la locul ei, își vedea de bătăile ei, doar că el nu simțea acest lucru.
Supărat, s-a uitat înspre clepsidra în care credea că adunase bucurii și a izbit-o de pământ. Răzbunat, a privit spre cioburi, care i-au arătat un chip bătrân. „Doamne, când a trecut timpul?”, a strigat Hoțul. „Care timp?”, i-a șoptit inima, „al lor sau al tău, pe care l-ai irosit?”.
Nedumerit și mai cu seamă îngrozit, a adunat cu grijă ce a mai rămas pe fundul clepsidrei. În timp ce strângea în palme cioburile, a simțit cum o durere cruntă îi sfâșie pieptul – era Viața care voia să fie trăită, era Timpul care cerea să fie drămuit doar pentru el, nu pentru ceilalți. Înlăcrimat, Hoțul s-a oglindit în cioburi și pentru prima oară s-a văzut pe el, și-a văzut dorințele, visele, și-a înțeles pasiunile. Și, mai mult decât atât, și-a văzut Calea. A lui, dată de Timpul său, chiar dacă acum era măsurat în cioburi…
